Recunosc aici una dintre plăcerile mele vinovate: mâncatul în timpul cititului. Sunt perfect conştientă că nu e frumos mai ales dacă se mai întâmplă ca în febra cititului să mai aplici câte un strat de unsoare sau de zeamă de fructe direct pe paginile preferate. Încă de când eram mică o exasperam pe mama când veneam de la școală şi-mi deschideam în fața farfuriei cu supă vreun roman preferat. Atunci se rezolva uşor, o super morală şi gata, supa rămânea, cartea pleca. Pot spune că de atunci am …mâncat destule cărți, cu aceeaşi poftă. La început a fost seria de cărți pentru copii, una dintre ele – La medeleni, cu dulcețurile şi cu apa rece, aburindă servită odată cu ele. Bunica mea avea grijă ca de fiecare dată când mergeam la Timişoara să am cămara bine aprovizionată cu fel de fel de minunății aşa că nu-mi era greu să rezist când Olguța mânca dulceață, aveam şi eu trandafirii mei cu zahăr şi apa de la frigider. Cireşarii care mereu împărțeau ultima bucată de pâine, cărțile ruseşti de poveşti pentru copii unde se bea la greu lapte, se făcea pâine de casă şi se mâncau fructe de pădure, Halal de mine sunt orfan, o carte în care eroul principal descoperise că poate face bani din vânzarea de cvas – care e un fel de limonadă – îmi făceam limonadă după limonadă în perioada aceea.
Au urmat apoi: Balzac în cărțile căruia mai degrabă lipsa unei mese îmbelşugate la care visau personajele te îmbia să ciuguleşti ceva. Măcar o felie de pâine cu unt şi o bucățică de brânză. Puteai să-ți imaginezi că eşti la țară undeva, în sudul Franței. Ca desert aveam la dispoziție grădina plină de caise sau struguri de masă, plus câteva capsule de mac – mai aveau un atuu – odată golite erau minunate vase pentru păpuşi.
(pictură Christopher Stott)
Flaubert (recunoscut pentru descrierea detaliată a mâncărurilor) în Salammbo, are un capitol întreg – Ospățul - în care descrie masa mercenarilor din Cartagina: o risipă de păsări fripte, înotând în sos de verdețuri, pe talere roşii de lut; felurite scoici aduse de pe țărmurile punice; grâu fiert, păsat de orz, terci de bob şi melci aromați cu chimen, pe tăvi de chihlimbar auriu; cărnuri de toate soiurile: antilope, păuni dichisiți, miei stropiți în frigare cu vin dulce, pulpe de cămilă şi de bivol sălbatic, arici în saramură de peşte şi slănină unsă cu şofran…
Surorile Bronte aveau ca fel principal poridge-ul (care mie mi se părea că e un fel de griş şi deci nu scăpam nicio ocazie să mănânc griş când citeam despre mesele englezilor) plus friptura de vită – aici mergeam pe improvizație, putea să fie orice fel de carne şi evident murăturile. În final, aşa, de gust, vreo două mere musai foarte aromate. Dacă era toamnă nuci, gutui şi moşmoane. Sau dovleac (bicitoc) la cuptor şi semințele, cu sare.
Iris Murdoch în Marea, Marea, descrie micul dejun al lui Charles Arrowby, un actor de teatru pensionat şi plictisit de dineuri-le de fițe care preferă mâncarea simplă şi gustoasă: pastă de anşoa pe felii de pâine prăjită unse cu unt, iahnie de fasole cu boabe mari, preparată cu țelină tocată, roşii, suc de lămâie şi ulei de măsline. (…) După aceea au urmat banane cu smântână şi zahăr şi am încheiat cu biscuiți tari, marini, unt de Noua Zeelandă şi brânză de Wensleydale.
H. Murakami scrie o rețetă întreagă în ultima lui carte 1Q84, parcă să-mi facă-n ciudă: Tengo mărunți nişte ghimber cu un cuțit, apoi tăie țelină şi ciuperci. Tocă şi câteva frunze de coriandru. Curăță creveții şi-i spălă la robinet. Îi alinie apoi pe un şervet de hârtie, ca pe nişte soldați. După ce fierse fasolea o lăsă într-o strecurătoare să se răcească. Apoi încinse o tigaie, turnă nişte ulei de susan şi-l întinse uniform. Căli la foc mic ghimbirul tocat. (…) Tengo puse în tigaie țelina şi ciupercile şi dădu focul mai mare. Agită tigaia şi amestecă în ea temeinic cu o paletă de bambus. Presără pe deasupra sare şi piper. Când legumele începură să se pătrundă, adăugă şi creveții pe care-i lăsase la scurs. Puse încă o dată sare şi piper. Vărsă deasupra un păhărel de sake şi stropi cu sos de soia. La sfârşit adăugă coriandrul tocat.
Mai există apoi romanele apocaliptice în care eroii principali caută orice rămăşiță de mâncare: În țara ultimelor lucruri a lui Auster, Eseu despre orbire a lui Saramago, Apocalipsa lui Stephen King, Oryx şi Clarke – Margaret Atwood, în cazul acesta de obicei mi se face poftă de mâncărurile din conservă, pateuri, peşte, etc. A şi neapărat măsline, alea sunt mereu uşor de găsit în romanele apocaliptice, din nu ştiu ce motiv se pare că dacă vine sfârşitul lumii, în frigiderele părăsite, se vor găsi măcar nişte măsline.
Apoi, mai țin minte şi acum Foamea a lui Knut Hamsun, o carte citită în tren, în drum spre Satu Mare. Am cumpărat două sendvişuri nesimțit de scumpe (probabil ştiți genul celor pe care le vând naşii celor disperați ca mine, uscate şi fără gust) pentru că pur şi simplu nu mai rezistam, mi-era mai foame decât mi-a fost vreodată până (şi de) atunci. Nu vă recomand cartea dacă sunteți uşor de impresionat.
Bineînțeles, cărțile de mai sus sunt doar câteva exemple de cărți care provoacă foamea, aștept cu mare încredere titlurile voastre instigatoare la gustări de lectură.
Aici găsiți o listă ale celor mai bune alimente de mâncat în timpul cititului și a celor mai nepotrivite de asemenea.